vineri, 25 iunie 2010

Urletul meu

Simt nevoia să ard un viciu
să strâng de gât parterul și să-mi las etajul să plutească
să fac pereții să pulseze sub bass-ul inimii mele,
iar lustra să cadă pe tavan surzindu-mi amarul.
picioarele mele spânzurându-mi trupul să alerge pe scări în sus,
iar pianul de sub mine să-mi urle rătăcirea.

într-un final să mă afund în tăcere și să plâng de fericire
și pașii să mă cheme lent într-un dans spre regăsire,
parterul fiind deja mort,iar etajul meu spre răsărit.
am sosit...

Liniștea sufletească îmi plânge pieptul...

4 comentarii:

Diana spunea...

stupefiază poemul tău!

Laura spunea...

Doar pentru că uneori durerea nu-ți mai dă pace și trebuie să dai voie vulcanului din tine să erupă.

Așa de jalnic mă simt uneori și totuși mulțumită că dau peste greutăți acum și nu mai târziu.Dar sunt sigură că o să treacă.Totul trece dacă ai voință și totul poate fi reparat fără a-i fi schimbată esența.Nimic ce ia naștere ca ceva frumos nu poate muri dacă nu îi dai voie să moară.

Diana spunea...

bravo! ai spirit automotivator.. îmi place asta.
te admir. atît pentru calitatea poemelor, cît şi pentru felul în care gîndeşti.

dia.

Amélie . spunea...

Poemul tau e genial, pur si simplu. E genul de poem viu, ale carui cuvinte se zbat in finta celui ce citeste, il fac sa simta ceea ce transmite. Felicitarile mele, il ador.