Am în stomac o cutie cartonată și seamănă destul de bine cu un semn de circulație. Îți propun să îl respecți lăsându-mă să mă afișez în fața ta ca o simplă eu, să port în mâini o veche dorință a ta și să ți-o pot spune pe a mea...
Nu e după logică, e după aerodinamică. Treci cu vederea riști să mă pierzi... pentru că am pășit deja în mașina ta.Pune frână!
Simt nevoia să ard un viciu să strâng de gât parterul și să-mi las etajul să plutească să fac pereții să pulseze sub bass-ul inimii mele, iar lustra să cadă pe tavan surzindu-mi amarul. picioarele mele spânzurându-mi trupul să alerge pe scări în sus, iar pianul de sub mine să-mi urle rătăcirea.
într-un final să mă afund în tăcere și să plâng de fericire și pașii să mă cheme lent într-un dans spre regăsire, parterul fiind deja mort,iar etajul meu spre răsărit. am sosit...
Spătar lângă spătar deapănă povești Nu se văd,abia se ating Doar o coadă de ochi pierdut Își aruncă des când vânt... de gând se apropie și se ating,plutind. E aer smuls, aer spus, Iar lemnul le scârție când se leagănă, Sub greutate se strâmbă și așteaptă Să se împreuneze prin ei, Prin oamenii naivi. Și dacă se văd,se văd doar pentru că ei le întorc Și dacă se ating, se ating prin capetele lor unite, Și simt că se iubesc. Când pe-a lor spătare lunecă două umbre vii Ele le colorează cu timpul lor prins în lemn uscat, Pentru că se iubesc că ne unesc, Se iubesc pentru că le lăsăm greutatea gândurilor noastre, Doar se iubesc deși uitate și întoarse sprijină dosul unui perete, De mult uitat și umed.
De-ar fi să zac în cer aș plânge albastru, Dar m-am hrănit atâta ceas cu verde și am reflexe vegetative. Atârn de-o ață încâlcită și mirosind a alb mă îmbrac în înger. Am aripi de bumerang și voi veni mereu de unde am plecat, unde mi-au plâns ochii purificandu-mă și au lăsat în urmă o dâră de lăcuste. Să nu mă uite, că din ghemotocul meu de vierme au cusut o cârpă de mătase, iar din aripile mele scurte s-au legat atâtea muze mute, doar sa nu mă mute, n-are unde, spirit de bumerang când visele mereu reapar.